Gheorghe Cotorbai

R: Şi ce s-a întâmplat, concret, în acea zi? I: Într-una din zile – nu vǎ mai spune data decât cu aproximaţie – era vara lui ’51, în luna iunie, cam jumǎtatea lui iunie. Într-o searǎ, ne-am trezit cu un soldat la poartǎ şi cu câţiva militari cu şapcǎ – nu ştiu ce erau, ofiţeri, subofiţeri, cǎ nu-mi puteam da seama la vârsta aia – şi cu încǎ doi civili care au venit, s-a fǎcut o inventariere în locuinţǎ cu tot ce e şi s-au dat şi indicaţii cam ce sǎ-şi ia fiecare. Ne-au spus sǎ ne adunǎm din lucruri, sǎ ni le pregǎtim, pentru cǎ a doua zi vom fi mutaţi de acolo. Bineînţeles cǎ noi nu ştiam despre ce era vorba, maicǎ-mea era foarte agitatǎ, plângea… Am întrebat motivul, ei spuneau doar “Ordin!” şi cu asta basta, nu discutau. Şi aveam interdicţia de a mai ieşi din curte pânǎ a doua zi dimineaţǎ. Înainte de asta, pe stradǎ patrulau soldaţi, cam cu o sǎptǎmânǎ înainte începuserǎ, din ce-mi aduc eu aminte. Erau înarmaţi, cu cǎşti de rǎzboi, cu raniţe în spate. Noi nu ştiam de ce. Şi noi întrebam; copii fiind, trebuia sǎ întrebǎm. Nu ni se dǎdea nici o explicaţie.

R: Bordeiul era tot sub pǎmânt, sau era şi la suprafaţǎ? I: Era sub pǎmânt, numai acoperişul era deasupra. Şi acoperişul era din nişte beţe mari cam cât camera asta, ca sǎ poatǎ sǎ încapǎ tot ce aduseserǎ; şi de adânci, cam tot aşa erau [indicǎ sufrageria, camerǎ cu suprafaţa de aprox. 30 mp]. Iar pǎmântul care se scotea de acolo se punea peste paiele care serveau drept acoperiş. Şi era un teren mai în vale. Bordeiul nostru era puţin mai sus faţǎ de cel al unchiului meu, care era alǎturi. Şi au venit apele. Am o verişoarǎ care este în Galaţi acum, este economistǎ şi are o firmǎ. Noi aveam acea ladǎ de la refugiu, iar verişoara asta dormea pe ladǎ. Când au venit apele mari, au umplut bordeiul de apǎ – pǎrinţii fiind afarǎ, sǎ facǎ diguri, sǎ nu mai vinǎ apa – şi n-au vǎzut cǎ prin faţǎ, pe scǎri, a intrat apa. S-a umplut bordeiul de apǎ şi era cât pe-aci sǎ se înece verişoarǎ-mea, au scos-o afarǎ, au învârtit-o de picioare, cǎ era deja… Ea fiind mai micǎ decât mine – ce sǎ ştie copilul sǎ înoate?! – şi dormea în bordei acolo, pe ladǎ. Au gǎsit-o, au scos-o repede şi au salvat-o. Astea-s ploile alea de iunie de care vǎ spuneam care ne-au prins acolo, în bordeie.

Deci lucram la grǎdinǎ şi la bumbac. Ne scoteau de la şcoalǎ, ne dǎdeau o traistǎ, mie mi se pǎrea imensǎ, eu fiind şi mai micuţ, şi o cǎram dupǎ mine; nu se mai umplea traista aia deloc! Şi bumbacul – nu ştiu dacǎ aţi vǎzut vreodatǎ – se împarte bobocul de bumbac în patru, se desface floarea, se formeazǎ o cochilie, o teacǎ lemnoasǎ în care se formeazǎ bumbacul. Şi, când s-a copt, se deschide aia şi creşte. Dar, în fiecare vârf de la cele patru cǎsuţe în care se împarte, sunt nişte ţepi aşa de tari, şi când bagi mâna sǎ smulgi, sǎ iei bumbacul de acolo… Mâinile erau numai rǎni, numai gǎuri. Aşa ne duceau de la şcoalǎ, încolonaţi, ne dǎdeau câte o traistǎ d-aia şi ne puneau pe rând sǎ culegem. Trebuia la sfârşitul zilei sǎ aducem traista plinǎ cu bumbacul cules; plantaţia era spre staţiunea Amara. Era frumos, pentru noi, ǎştia mai mici, cǎ îi vedeam pe cei mai mari – de exemplu, pe sorǎ-mea – cǎ îi încolonau şi mergeau [ironic] cu cântec la muncǎ. Mrgeau încolonaţi spre locul de muncǎ şi cântau cântece patriotice pe care îi învǎţau învǎţǎtorii şi care se impuneau atunci. R: Aceasta era muncǎ patrioticǎ, de la şcoalǎ? I: Da, era muncǎ patrioticǎ: la cules de bumbac, mai ales.