Aţi fost bătut în Râmnic?
Am fost în puşcă... aicea am fost lovit aşa, da’ de câte ori cădeam, circa de vreo 10 ori în aceşti 6 ani am avut pedepse de-alea de câte 10-15 zile şi când eşti la pedeapsă, te scotea afară, te lovea, îţi da şi câteva să ţii minte. În... bătăi multe am primit la mină când am fost, c-am făcut grevă şi-astea, am primit şi-n alte împrejurări, la primele anchete, am fost... am stat la Cluj în ’55 şi din ’56 până-n ’57; în ’56, în iulie, m-a scos din fabrică de la Aiud, pentru că am vrut să iau legături cu exteriorul, n-am fost cuminte şi multe peripeţii ne-a prins şi-am fost în anchetă la Securitatea Cluj, dus de directoru’ Koller.
Ştefan.
Colonelu’ Koller. Cu Securitatea, cu maşină, nişte ochelari negri şi mă durea, mă înnebunise capu’, că mă strângea cu cătuşe la mână. M-a dus şi m-a ţinut... am stat la Cluj din iulie până-n decembrie, la Securitate. Ancheta a durat puţin, vreo lună şi ceva, două, că n-avea ce să scoată mai mult de-atâta, că eu mă ferisem să mai fac legătură cu familia, c-o mai păţisem o dată, de când eram la arestare şi-arestase pă mulţi din familie, că făcusem o legătură. Acuma n-am... da’ eu patronam... ăştia ne aducea ziare, nu ştiu ce, cutare, am uitat să spui, în puşcărie la început ne da ziare, ne da Scânteia, ca să ne educe, da’ începând de prin toamna lui ’48, când a ţinut Churchill un discurs în care cerea Război acu’ imediat împotriva lu’ URSS, că ăştia pun mâna pe bomba atomică şi p-ormă nu mai avem ce face cu ei şi noi... fierbea puşcăria. Bă, gata, gata. Ei au sesizat asta şi cutare şi ordin pă toată ţara din acel moment S-a terminat cu ziarele şi cu tot, că nu se reeducă bandiţii ăştia, şi... aci... că mă întreba pă unu’: Puteai să scrii? Ce să scrii, bă, că dacă ţi-a găsit o bucăţică de hârtie sau un creion te bătea de te deznoda, că ai spart toate canoanele şi toate astea. Deci, io am în felul ăsta al meu de-a prezenta mai uşor, da’ toată a fost o tragedie, toată chestia asta, suferinţe extraordinare.
La Râmnic vă aduceţi aminte de vreo sărbătoare, eu ştiu, de un Crăciun, de vreun Paşti, care să aibă ceva mai aparte?
Da, aicea spun o poveste, o poveste ca să... Popa Balica, la un moment dat – da’ târziu, asta a fost prin ’60, ’61, nu mai ştiu când – zice: Să mă urmăriţi, vă dau o formulă să calculaţi când e Paştele. Pentru că noi acolo, în puşcărie, când mi-aduc aminte când ne-a arestat prima dată, la Interne eram arestat, am văzut pă peretele celulei calendare făcute de-alea şi cum trecea ziua să te... şi pe urmă am făcut şi eu repede zic: Bă, că încurc zilele. Da’ pe urmă mi-am dat seama că nu încurcam deloc. Şi în puşcărie n-am încurcat niciodată, că n-aveai altă... şi ştiam: azi e marţi, mâine-i atâta, atâta cutare. Ştiam lunile cum merg şi care e de 30, care 31, da’ Paştele nu ştiam cum să-l calculez şi nu ştiam noi să... şi n-aveam... şi popa Balica zice: Urmăriţi-mă, că vă dau o formulă. Şi ne-a dat o formulă, care erau nişte operaţiuni d-astea făcute de un matematician francez, făcute... ţinuse el seama de... că ştii care-i formula Paştelui: Paştele este prima duminică de lună plină după echinocţiu’ de primăvară şi dacă este catolic, şi după... şi dacă-i ortodox, şi după Paştele evreiesc, că era restricţia asta, să nu fie la un loc cu evrei. Şi făcând el operaţii de-astea de... ţinând seama de ciclul lunii şi cu soarele ăla cutare... n-aveai multe, vreo 4-5 împărţiri d-astea şi operai cu restu’, totdeauna operai cu restu’, îţi cădea fix, calculai şi Paştele ortodox, Paştele catolic. Am calculat şi noi ăştia care... Puiu când a auzit... a, popa Balica zice aşa: Dacă vreţi, vă spovedesc de Paşti. Zic: Foarte bine, încântaţi noi, cum să nu... el făcea la el în celulă sau aşa cutare, în gând aşa bolborosit rugăciunile obişnuite care se fac înainte de spovedanie, la un semnal a lui, care semnale? Noi fiecare ne luasem câte-o literă din asta, care era semnalul nostru, că era greu să spui tot cuvântu’ şi-asta o puteai şi din celulă. Eu aveam pe „N”. „N” este linie-punct. „A”-u este punct-linie, asta era linie-punct. Acuma nu mai pot (tuşeşte): ăsta e „N”. E, atâta tot. Şi-ăla ştia. Şi... el probabil că îi dădea astea, el te pomenea cutare şi te dezlega, iar tu spuneai, trebuia să-ţi mărturiseşti în gând toate păcatele. (neinteligibil) Şi mi-aduc aminte bietul Puiu, zice: Părinte, vreau să şi mă-mpărtăşeşti! (râde) şi popa zice, a răspuns că aia n-are cum s-o facă, că ritualul obligă să fie de prezenţă, să fie cutare, cutare şi cutare, n-a putut face. Deci, iacă-tă, până acolo a mers, că în aceasta... ne-am spovedit şi-am avut o viaţă creştină.
Vă rugaţi dimineaţa, seara? Individual vorbesc.
Păi, colegi şi cu... (râde) cred că da, în tot cazul eşti... găseai, aveai timpu’, răgaz şi-mi făceam şi cunoşteau, eu sunt băiat de preot, şi-aşa că ştiam foarte... şi mulţi preoţi în familie, ştiam toate rugăciunile, nu ştiu ce şi era... în general, în general, lumea în puşcărie se gândeşte... şi nu la aşa... cum fac unii dintr-o formă, zice: Mai ştii? Nu ştiu ce cutare. E credinţa... este mult... dominantă în viaţa puşcăriilor. Povestea unu’... în puşcărie odată, că el fusese procuror sau judecător militar, ceva de-astea, procuror... şi avusese în timpu’ lu’ Antonescu un conflict... a, da, Aramă îl cheamă, cu generalu’ Aramă, care-i fusese comandant acolo la Craiova, unde erau ei şi care... era... mă rog, cu care s-a avut rău şi care, zice, la slujba de Bobotează din anul nu ştiu care, când încă se făcea slujbă de Bobotează şi la... se ieşea la râu nu ştiu ce, dar era... venise comuniştii şi era faza aia ’47, ’48, când a venit popa cu, la ramă, cu botezul, cutare, i-a dat peste mână, peste aia, cutare, aşa, în văzul la toată lumea, să arate el la Partidul Comunist că de fapt aia-i o aiureală şi el nu crede în aşa ceva. Când ăsta ajunge la puşcărie şi el ajunge la puşcărie, acuma se trecea pân’ Jilava – şi eu am trecut – şi să stea până când îl repartizează, era o puşcărie de tranzit asta şi l-a băgat într-o cameră mare, unde erau numai foşti ofiţeri şi el fost ofiţer – Firu-l chema pe ăsta: Nea Firu, bine-ai venit, şi nu ştiu ce, cutare, l-a primit cu... erau v’o 200 de inşi în cameră, cu mare veselie. La un moment dat, dintr-un colţ care era îngenuncheat, unu’: Domnilor, aţi putea să aveţi mai mult respect pentru rugăciunea unui om, că el se ruga acolo. Când mă uit la el, era Aramă, care ajunsese şi el tot la puşcărie. Adică, acuma io cred că... când a fost sincer, când a dat asta sau când...? Cred că suferinţa, pân’ la urmă, vrând-nevrând, te-ndeamnă să ajungi chiar aşa, ca la o supapă de salvare, cel puţin, dacă în viaţa asta suferi atâta, poate printr-o purtare mai om... nu ştiu ce, poate se milostiveşte Dumnezeu de tine şi trăieşti pe lumea ailaltă mai bine, ceva în genu’ ăsta.
A fost vreo iarnă la Râmnicu Sărat care să vă marcheze mai... mai tare?
Păi...
Frigu’, în sensu’ ăsta mă gândesc.
Da.
Nu dădea suficientă căldură acolo.
Erea... când mă gândesc la Râmnicu Sărat era ca în Zarca Aiudului. Îţi da câte un pumn de cărbuni de-ăia şi nişte... vreo două surcele şi-ţi făceai în soba aia de tablă o bâjie de-asta, de cutare, adică celulele erau foarte răcoroase şi ia... şi vara, dar iarna aveau avantajul că nu bătea crivăţul în ele şi cu bâjia aia acolo de foc mai... da’ nu, în general sufereai cumplit. Dar... deci Râmnicu a fost caracterizat nu prin foametea care era ca-n toate puşcăriile, nu era ceva ieşit din comun. Comunu’ de-atunci, nu comunu’ de-acum. Da’ izolarea aceasta, care n-am io cum să ţi-o redau acuma, da’ închipuie-ţi aşa, că eşti obligat, într-un spaţiu d-ăla mic şi-n (neinteligibil) mobilieru’ ăla care l-am descris, să stai ani de zile şi să nu faci nimic, decât... şi cea mai mică abatere să fii lovit.
Cu ce vă ocupaţi o zi?
Treceam în revistă toate amintirile, tot ce... viaţa mea de până aci, toate poeziile pe care le ştiam, toţi prietenii pe care i-am avut, toate... astea, depănam trecutul şi încercam să mă proiectez în viitor: Bă, ce-ar trebui făcut? Cum ar fi? Şi-aşa şi-aşa... câte variante. E o poezie a lui Goga: Îmi cântă moartea la fereastră ca o vecernie-n surdină / Îmi cântă-ncet povestea noastră în joc de umbră şi lumină / Eu ascult în noaptea mută cum din adânc ea creşte mare / Şi-ntreaga-mi viaţă risipită la căpătâiul meu răsare / Şi când sub tâmpla mea fierbinte o lume-ntreagă reînvie / Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie. Deci eu am înţeles perfect, de-aceea mi-a şi rămas poezia, am înţeles perfect, el nu era în puşcărie, da’ totuşi avea sentimentul că se duce şi tot stai şi îţi vine-n minte şi ce-au fost, dar îţi vin în minte... exact fenomenul ăsta: Mă, în împrejurările cutare, dacă eu eram deştept, făceam cutare. Ooo... şi construieşti o lume întreagă; pe-ormă... pân-ajungi şi te-nfunzi şi iar cu alt fir şi-aşa mai departe. Asta a fost, dar asta duce la o oarecare scrânteală. Mi-a rămas până-n ziua de astăzi, simt nevoia să mă plimb pân’ celulă, ani de zile m-am plimbat în ăia 2 metri cutare, ca să... şi când te plimbi, gândeşti, îţi vin mai uşor gândurile. În... e, acesta-i un adevăr, când am ieşit d-acolo, nu eram zdravăn, nu eram om ca toţi oamenii, era complet... şi ca aspect fizic, arătam... mi-aduc aminte în duba... în vagonu’ care mă ducea, da’ care nu mai era dubă, eram escortat de gardian pă Bărăgan, când ăsta ieşea pe coridor să fumeze (neinteligibil) compartiment, vorbeau între ei, nici-un cuvânt către mine. Vedeam despre ce-i vorba, cum ai ieşit, asta fac toţi oamenii: Ce-i cu dumneata, dom’le, ce-arăţi în halul ăsta, dom’le, parc-ai ieşit din mormânt. Şi când le-am spus că cu ăsta... Vai ce... a-nceput, veneau... au dus vestea pe la alte compartimente, veneau ăia, se uitau... şi când am coborât, că de la Râmnic m-a dus întâi la Ploieşti, de la Ploieşti cu altă escortă pân’ la Brăila, de la Brăila cutare... escorte... şi la... când să cobor, pe coridorul ăla bagajul mi-l ducea gardianul, că eu nu puteam să-l duc... eram prăpădit, aşa. El... ăştia toţi au început să-mi bage în buzunar pâine, mere, ţigări, (râde) ştii? Ca ultimul cerşetor, ultimul muribund, cutare. Dar mi-a făcut plăcere, că simţeam o solidaritate omenească în toată chestia asta.
Cam câte kilograme aveaţi când aţi ieşit?
Da’ eu de un’ să ştiu, că m-am mai cântărit... asta conta mai puţin, dacă tot, conta dacă erai încă în sănătate. Am avut o bronşectazie care o acum şi acuma, da’ am dus-o până aicea, în principal… şi-aşa am avut… am făcut o operaţie de apendicită… când eram în Zarca Aiudului, în prima Zarcă a Aiudului, am ajuns să mă doară apendicele. Şi era printre alţii în celulă şi un doctor chirurg foarte bun, era asistent universitar de la Cluj, Măi, zice, tu faci criză de apendicită. Io, zice, apendicite am operat sute şi cutare. Da’ cu ce să fac aicea? Şi până la urmă a zis aşa: Dacă văd că ai ajuns în fază de criză, nu ştiu ce, că n-a... nu era asistenţă medicală în perioada aia în Zarca Aiudului, în ’49, nimic, nu venea nici dracu. Zice: Dacă văd că ajungi într-o situaţie d-asta, eu te operez aicea, dar greu să-ţi mai garantez... să-ţi garantez în condiţiile astea de-aici. A ascuţit coada de la lingură, cu aia ca să taie şi făcuse rost de nişte aţe de pe la prosop, cutare. Ceva aşa, primitiv. Eram speriat. N-am mai făcut criza, mi-a trecut. Când am ajuns la mină, am rămas ţuţ, că io credeam că ne duce la Canal. Aoleo, mină, ştiam ce înseamnă mină, nenorocire. Şi m-am scris pe listă şi am spus: Îs bolnav şi io nu pot să intru în mină şi nu cutare. Ăla m-a luat, securistul ăla, înjurături şi zice: Ia uite, ce-mi trimete mie pe toţi slăbănogii, nenorociţii aicea. În sfârşit, poveste lungă, şi am... chestia cu operaţia de apendicită. Şi pentru că mulţi, ca să scape de mină, începeau să plângă şi cereau operaţii, nu ştiu ce, că mă gândeam – dacă mă duce undeva, mă operează, îmi pierd urma, nu mă mai aduce înapoi, aicea. În... a făcut tabel noi, care necesităm operaţii. N-a venit nimeni. M-a mutat... ne-am mutat între timp la altă mină, la Nistru, după câteva luni, am stat puţin la (neinteligibil). Şi-acolo... într-o bună zi... spuneai că... în legătură cu ăia cu lista operaţiei, nu mai trebuieşte să... că nu ne trimite la operaţie, că vine doctorul la... aşa, aduce doctor deţinut şi-ăla, care să poa’ să... şi aduce utilaj şi operează în puşcărie. Şi era acolo doi doctori, da’ ştiam că nici unu’ nu-i do... nu-i chirurg. Unu erea de piele şi altu’ până la urmă nu era nici doctor, era numai student pân anul V, dar io sunt la doctor generalişti. Când a auzit chestia cu operaţia, ăsta, şmecher, s-a dus şi el la ăştia, la (neinteligibil): Dom’ne, eu sunt chirurg. Chirurg. Cum domn’e... Nu-i interesa. Şi aduce utilaj şi începe să facă operaţiuni în mină, în... aicea în lagăr de la Nistru. Prima... a reuşit, a făcut operaţie, da’ a durat vreo 2 ore. A doua a fost niţel mai reuşită şi-a durat mai puţin, a treia l-a tăiat, n-a găsit nu ştiu ce, l-a cusut la loc şi i-a spus... doctor se vorbea la (neinteligibil): Bă, e nasolie la ăsta, la Bucur, că acolo-i nasolie, e ceva. Da’ ai impresia că îi cancer, ceva, şi de-aia nu l-am operat. Da’ de fapt nu-l găsise, nu găsise apendicele. Şi-al patrulea l-a luat pe Sorin Botez, ăsta care-i de la liberali, care e... a fost ministru când cu Convenţia Democrată şi cu care eram la mina asta. Şi ăsta, cum încerca să-l taie, cum leşina. Şi iar nu l-a mai putut... şi-au... şi eu eram al cincilea pe listă şi dom’le, au venit nişte prieteni la mine: Mă, nu te da, mă, pe mâna... ăştia-s ageamii. La ora aia nu ştiam că ăsta nu-i doctor... cum spunea el că-i doctor, cutare. Alţii: Fugi, bă, ce, ţi-i frică, ce dracu’? Dacă nu, zice că nu poate că e complicat, te coasă la loc, nu e... ce să facă. Dom’le, tot aşa, până la urmă am acceptat ideea, am acceptat, da’ era să mă coste viaţa. Pentru că întâi mi-a făcut injecţia aia în spate... cum a făcut-o, n-a prins, a dat pe-alături, nimic. Şi mi-a făcut pe urmă injecţia aicea, să... amortizare locală. A tăiat prima dată, era ceva amortizat. Prima dată... şi-a rezistat aşa, să zic, vreo juma’ de oră... n-a găsit, că, na, nu ştia el. A tăiat în sus, a tăiat în jos, a tăiat... mi-a tăiat toată burta, m-a ţinut ore întregi, era... ăsta, şeful, directorul coloniei s-e interesa de formalităţile de înmormântare, mi-a spus gardianul, a crezut că m-a curăţat, dom’le, a fost ceva de groază. Cu asta i-a interzis-o şi atunci s-a descoperit că era student în anul V, generalităţi, deci nu operase în viaţa lui. Şi-acu’ am semnale pe burtă, de-aici aici, pă sus. Când s-a... băi ce chinu’ după lume. Îi zic: Închide şi lasă, închide, nimic. Nimic, nu mai... Că el făcuse şi tâmpenia... pentru că oarecum se compromisese, că ultimele două nu-i mai reuşise, a vrut cu mine să aibă un succes, să opereze într-o duminică în care nu lucram, să fie martori. Şi la geamul ăsta de la camera unde se lucra, pă geam se putea privi ’năuntru şi veneau asistenţi, toţi ăştia să-l vadă pă doctoru’ Moisiu, îl chema, mare maestru. Pfai de mine, ce-a fost aia...
Moisiu şi mai cum?
Hm?
Moisiu şi mai cum?
Mitică.
Dumitru?
Dumitru, da.
Revenind un pic la Râmnicu Sărat, vă aduceţi aminte vreun nume de gardian sau nu-i ştiaţi?
Nu ştiam niciunul. Pă Vişinescu l-am aflat, nu mai ştiu ce... restu’...
Cam câţi erau aşa, din ce vă aduceţi aminte, văzându-i că se perindă pe-acolo?
Păi... erea şi-un doctor care-a venit, avea şi un sanitar care mai făcea câte-o injecţie, nu ştiu cum îi chema. Ăăă... gardieni, ei or fi fost, că s-au rotit, în 6 ani s-au schimbat, aşa, vreo 10 figuri, 10-12, aşa ceva. Pentru că nici noi nu eram mulţi. Ei erau 1-2 pă tură, atâta tot. 1 la etaj şi 1 jos. Mai era – l-am uitat – de Vasile Luca, care mai era la etaj.
Cum vi se adresau? Când o făceau, evident...
Nouă? Bă, tu, şi aşa. Diaconescu, treci încolo! Iar noi le ziceam lor Domnule. Mi-aduc aminte când era... am venit în ’64, prin Bărăgan a venit delegaţi d-ăştia de la Ministerul de Interne, nu ştiu ce, ne-a zis tovarăşe, ei – nouă. Şi noi putem să le spunem tovarăşe, cutare. Vai de mine eu cu domnule, cutare, aşa. Erea... promovasem acuma în rândul oamenilor, aveam voie să zicem tovarăşe. Era titlu de nobleţe. Da’ cât e ceasu’? Du-te-acasă, cât am stat? Te-am ţinut...
[...]
...din puşcărie atâtea, care îmi îndulcea viaţa, ca să zic aşa. Dar care poate să... schimbe, să dea o imagine mai nepotrivită, în loc să priveşti ca o tragedie, mai apare şi-o glumă în mijlocul tragediei. Sub acest raport, nu e indicat... Asta-i felul meu de-a fi.
[...]
... era dichisul, să zic aşa. Te duceai la aer şi sub supraveghere...
Erau prepeleacele în curţile interioare?
Erau... cum am făcut noi aicea... deci astea erau cele două curţi şi aicea era prepelacu’ care era... că pe-aicea erau ziduri...
Da.
Şi din zidul ăsta era prepeleac aicea şi prepeleac aicea. Şi noi nu vedeam din curtea asta decât geamurile de la celulele de-aicea şi-ncoa’ era un... ca aproape de ziduri. Nu mai ştiu. Şi era aicea un prepeleac. Şi-acea la fel.
Şi-n partea cealaltă nu erau? Numa’ în două locuri (neinteligibil) erau prepeleacele?
Nu, numai atâta: unu’ aicea, unu’...
Da, pe curţi.
E... un deţinut şi-un paznic. Ce poţi să faci, că erai încadrat numai de ziduri şi de-astea. El nu râdea în cap, că noi aicea, unde erau cele 8 geamuri... 8 parcă erau, 16... 3... da, 8 geamuri, în care se făcea acest contact auditiv între el, care se plimba, şi cei 8 de-aicea şi 8 de sus, de la etaj. Şi mai era câteodată noi, da’ aicea ne plimbam aicea, era aicea... aicea trecea prin această încrucişare cu atât mai mult această uniformizare a ştirilor. Deci s-a putut realiza în mormântul ăsta, în grota asta aşa cutare, cu toate măsurile astea draconice, că ei erau cam cât noi, câţi... atâţia erau şi gardienii, cu toate astea s-a putut realiza acest contact, această convieţuire, cum v-am spus, ne-am şi spovedit, am aflat de Mihalache, i-am strigat, el a... uite, io acuma pot povestii atâtea despre el, această prelungire a existenţei lui datorită acestei... În toate împrejurările nu trebuie să te laşi aşa, să zici... să lupţi, să lupţi până ultima... găseşti o cale de ieşire din toată asta. Fără să provoci mult, pentru că... Jenică Arnăutu... noi avusesem experienţa cu greva la mină şi nu... şi pe-ormă ne-a adus pedepsiţi la puşcărie, v-am spus, ne-a ţinut 6 luni de zile în lanţurile alea, fără foc, fără... fără nimic. Pe-ormă am avut... dar ea a fost totuşi o reuşită, că după plecarea noastră condiţiile de la mină s-au îmbunătăţit, se făcuse o evadare la mină; când se evadează, aşa era în teoria lor, că venea represaliile, da’ represaliile erea pentru noi, care rămăsesem. P-ăia 3 care-au plănuit, pe-ăia, pe unu’ l-a împuşcat, i-a prins pe doi, i-au băgat cu condamnări mai mari la puşcărie. Pă primu’ au zis că-i şef, că era ofiţer de felul lui. Nu mai ştiu... Trică parcă.
Trică?
Îl am scris în carte. Era... cam... ba mai tânăr decât mine era... din Armata Regală şi era spirit. Pe-ormă greva de la Aiud, când... aia când spuneam că 700 de oameni, care iar, după noi, a fost o reuşită. Mi-aduc aminte, un colonel, cât eram în grevă tot venea colonei chestii din Ministerul de Interne şi ce-i cu noi. Un colonel, figură de ţigan de-ăla, gras aşa: Ce vrei, mă? (neinteligibil) Dom’le, condiţiile cutare, să nea drepturile noastre, cutare. Da? O să vă dăm nişte drepturi, că n-o să le puteţi duce. Vezi tu. Cam aşa a făcut. Şi urmare după greva asta, la o lună de zile, a urmat episodul ăsta la Râmnicu Sărat. Şi la Râmnicu Sărat după vreo juma’ de an, un an, mai ştiu io ce... Jenică Arnăutu, care era şi ăla mai tânăr decât mine, şi io eram tânăr pe vremea aia, ne-anunţă prin Morse, prin asta, c-a intrat în grevă. A intrat în grevă şi i-am transmis chiar în felul acesta, în câteva zile, nu ştiu ce: La Aiud am avut 700 de inşi în grevă şi băteam în obloane şi-auzea lumea pe stradă, deci aveam un element de presiune asupra lor, mijloace. Aicea nici nu ştie lumea că există o închisoare în Râmnicu Sărat, nici nu ştie că suntem aici. Morţi, murim cu toţii şi nimic nu se ştie. Faci această reacţie când ai o bază, ai pe ce, o speranţă, te sprijini pe ceva, aşa, în prostie... n-a vrut să cedeze deloc. Cerea să-l trimeată la spital, că e bolnav şi nu mai poate. Şi-a stat cu... sistemu’ cu greva, şi noi cu ăia, am stat şi eu douăzeci şi două, trei de zile în greva foamei... se întâmplă în felul următor: apă... îţi lasă, mai puteai bea apă, da’ nu-ţi ajunge... după ce declari greva foamei, vine să faci o declaraţie scrisă că e greva foamei şi după încă o zi, vin şi începe alimentarea cu forţa, artificial. Îţi bagă un furtun şi-ţi toarnă pă furtunul ăla pân’ gură direct în stomac o căniţă de vreo 150... un produs tare, care să te ţină în viaţa aşa, un amestec cu diverse chestii... nu-ţi potoleşte foamea sau cutare, da’ ca să poţi să supravieţuieşti. Şi unii se opune, dacă te opui, îţi deschide gura cu forţa şi-ţi bagă o mască, ca să ţii gura deschisă, îţi rupe dinţii, buzele si-aşa că stăteai liniştit, lăsai să-ţi bage furtunul ăla, să-şi facă datoria şi aşa a stat bietul Jenică Arnăutu v’o 3 luni de zile a dus-o. Până când, într-o bună zi, ne anunţă vecinul lui, prin Morse: Jenică a câştigat! Îl duce la spital! Aşa ceva. A venit la el o comisie, o de-aia, a văzut în ce hal era, da’... şi i-a spus că o să-l trimită la spital, cam aşa ceva. Dar în realitate nu era... ei făceau raport, până venea duba, până... mai dura zile întregi. Şi au venit aici speriaţi, că l-a văzut, că intrase în faza asta de nu mai... şi a doua zi (neinteligibil) a murit. Am aflat c-a murit.
[...]
De Vasile Luca ce... ce ne-aţi putea spune şi perioada în care el a stat acolo?
Vasile Luca? Lucaci, Luca.
Luca, Luca.
Luca, da. El, la pod acolo, am mai văzut că pe lângă dublurile astea, celulele astea 8 şi... p-o parte, 8 pe alta şi la etaj 8...
...aşa...
...mai sunt la etaj vreo 3 celule...
...în capăt.
...în capăt. Acolo, într-una din ele era el, în a doua îi amenajase un atelier de tâmplărie şi din când... şi-l scotea, ca să... el fusese tâmplar de profesie şi acolo îşi făcea de lucru, făcea... repara v-o uşă ceva, aşa, ca să-i treacă, să omoare timpu’, i-a făcut această concesie. Deci, io nu l-am văzut niciodată, l-au văzut alţii prin crăpături şi... că aici aveam avantajul, noi cu această legătură între noi, câţi... aşa, ne transmiteam... altminterea, eu c... nici de Mihalache n-aş fi ştiut, dacă nu reuşeam să aflu de la Ilie Lazăr, care venise cu el şi ştiau d-atuncea că erau mai multe posibilităţi dă legături. Deci... îi... multe... eu n-am, n-am ce povesti, că fiecare... am stat fiecare în câte-un mormânt aparte şi mai când în câteva împrejurări a făcut să... mai iei cu un contact cu ei sau cutare... da’ umpli 6 ani din viaţă cu câteva vorbe, asta-i nimic... şi când am ieşit în libertate, în libertatea asta, din regimul comunist, după ce-am venit din lagăr, ne-a căutat tatăl lui Jenică Arnăutu, un bucovinean solid, mi-a făcut impresie foarte bună, ce ştim despre băiatul lui? Atunci ştiam multe, acuma nu mai pot să reconstitui, au trecut anii, a trecut 50-60 de ani. Şi i-am spus, când cum a murit, în ce zi, cutare – ştiam atuncea când a murit. Şi el s-a dus imediat la Râmnicu Sărat, la primărie şi l-a găsit în registrul stării civile mort în ziua cutare. O adresă, un nume aiurea şi anunţat un nume, cel care a anunţat decesul. Şi a înţeles tot de la ăia, că ăştia care-i acolo sunt în cimitiru’ municipiului nu ştiu ce cutare. S-a dus acolo la cimitir şi i-a spus nume, cutare, sunt nu ştiu ce, şi oamenii cumsecade, zice: Dom’ne, hai să-ţi arăt. Şi l-a dus la un colţ al cimitirului şi: Uite, ce vezi dumneata aicea sunt mormintele ăstora care-au murit în puşcărie, da’ noi nu ştim cine-s acolo. Într-o bună zi venea de la Securitate, se spunea: Mâine, la noapte, vom veni să îngropăm şi da ordinu’ să se sape o groapă. Când venea dimineaţa, ei veneau, îngropau, era chiar de formă făcut aşa şi atuncea el... faptul că i se confirmase că-i îngropat acolo, cutare, a făcut cerere la Securitate să ceară să i-l dea, să-şi ia coşciugul, cutare. Ce să-i dea coşciugul, l-a luat în anchetă, l-a dat afară pe ăla de la primărie care i-a pus la dispoziţie, l-a dat afară pe ăsta de la cimitir care i-a spus cutare... mai mult... pân’ la urmă pă Mihalache... oficial, să zic aşa, l-au scos de acolo. Când Niculina Mihalache, care şi ea a fost arestată, nu ştiu ce, mă punea să-i povestesc, am găsit-o aicea, bolnavă de TBC osos la spitalul ăla de la Foişorul de Foc, în sfârşit, a mutat-o la geriatrie şi-a făcut memorii şi ea să-i dea voie întâi să se ducă în casa ei, de la Dobreşti, unde se băgase dispensaru’ acolo, să moară în casa ei cerea şi să-i dea voie să aducă osemintele lui Ionică, lu’ Ionică Mihalache, să le îngroape în cimitiru’... în cavou’ familiei, acolo. N-a... v’o 2 ani de zile n-a dat răspuns, nimic, prin ’70, cam aşa ceva, i-aprobă. Îi aprobă şi îi cere să-i dea un delegat care... căruia să i se predea cutia cu osemintele şi să... îi aprobă să ducă în casa ei, de la Dobreşti, urmând ca ăia de-acolo de la dispensar să aibă grijă de ea, să-i amenajeze o cameră, mai ştiu eu. Ea a numit pe Popescu-Mehedinţi, care fusese secretaru’ lu’ Mihalache şi el era fin şi el, l-a indicat pă Popescu-Mehedinţi, că era oficial secretarul lui Mihalache, ca să meargă să facă asta. Popescu a venit la mine: Bă, am strâns bani, am dat, am cumpărat coşciug, cutare, băi, fii atent acolo, zice, când te duci, pentru că să vezi, bă, să ne dea alte oseminte, din ce groapă l-a scos, toate elementele care le poţi... nu ştiu ce. Când s-a dus acolo, la poarta cimitirului, aştepta Securitatea cu o lădiţă, cică: Aici îi Mihalache. Ce să...? Acoperită, închisă, nu ştiu ce, ce să mai facă? A luat-o şi-am venit cu... şi-am venit la Dobreşti, am făcut înmormântarea, a venit vreo sută de oameni, mai mult şi de la Bucureşti a fost o maşină, io cu câţiva, era şi Popescu-Mehedinţi – a venit cu ăia, cu Securitatea şi după ce am îngropat osemintele alea aşa, cu titlu’ că ar fi ale lu’ Mihalache, am făcut la masă, la... pe urmă la... şi la casa lu’ Mihalache, Niculina Mihalache a făcut o mică... pomană, d-asta. Şi la un moment dat ea, Niculina: Măi, fine ¬– îi zicea lu’ Popescu-Mehedinţi „fine”, era fin – eşti dumneata sigur că astea or fi osemintele lu’ Ionică? Şi Popescu zice: Naşa, când am văzut io pe tigva, capul, un smoc de păr castaniu, aşa cum îl avea naşul, am fost sigur că ăsta-i naşul cutare. Bine, mă, bine. Şi bine a făcut c-a zis aşa, că i-a lăsat impresia că...
A murit împăcată...
...în fond ce contează că stă colo sau colo, iar amintirea lui este aceea că indiferent unde era şi cutare... dar pentru liniştea ei sufletească – a murit şi ea curând dup-aceea. Io care-l... Popescu-Mehedinţi nu-l mai văzuse pe Mihalache de când era cu părul castaniu, io-l văzusem şi la... când acuma după 10 ani era alb ca varu’ şi prăpădit, păru’ ăla castaniu, minunat, care-l avea Mihalache, aşa e, e adevărat, avea un păr castaniu, frumos aşa şi când... ne-a arestat, da’...