Ioan Marin

Eu am rămas în Jilava, unde m-a ţinut 21 de zile, 3 săptămâni în carantină. M-a băgat într-o celulă, eram cam 50 de inşi într-o celulă mică. Nu avea decât un ochi mic de geam atât, cât vă arăt eu aici, atât era. 30, 40, 50 de inşi în celula aia care avea, să zic aşa, 5 m lungime pe 2 m sau 2m şi jumătate lăţime. Şi ne-a închis acolo. A trecut o oră, două ore jumătate, să zic şi am rămas fără aer. Nu am mai avut aer. Cei bătrâni au căzut pe jos. Nu mai puteau sta în picioare, au început să se aşeze, nu mai aveau suflu. Eram chiar lângă geam, aşa s-a întâmplat. Unul dintre ei zice: „Măi, aveţi careva dintre voi, care aveţi vreun chibrit?” Că se mai ascundea pe sub mănuşi, pe sub haine... Eu ascundeam de exemplu acul de cusut în călcâi aici, unde e carnea asta groasă aici în călcâi, aici îl băgam, că percheziţia se făcea la pielea goală. Îţi dădeai totul jos de pe tine şi te percheziţiona peste tot, şi în fund. Vorbesc urât, dar ăsta e adevărul, aşa a fost. Şi acul de cusut îl băgam în călcâi, îl înfigeam aşa în carnea aia. Şi unul dintre noi a zis: „Măi, aveţi careva dintre voi un chibrit?” A avut unul. „Scapără-l!”, dar chibritul nu s-a aprins din lipsă de oxigen. Când am văzut oamenii bătrâni căzuţi pe jos, am început să batem în uşi - eu cu încă nişte băieţi din ăştia mai tineri, care eram lângă geam acolo. Când, în sfârşit, au deschis uşa, credeţi-mă că toţi am căzut. Toţi, pur şi simplu. Când a venit aerul ăla proaspăt şi am respirat cu toţii, nu ştiu ce fenomen s-a întâmplat, toţi am căzut jos acolo. Celula avea două uşi. Una de lemn groasă, plus una de fier, cea cu zăbrele. A lăsat-o pe aia de lemn deschisă şi a închis-o pe aia de fier.

"...m-a pus să muncesc la ciuperci. N-am muncit în viaţa mea cât am muncit acolo 6 luni de zile. Am făcut mai întâi 2 săptămâni de acomodare, apoi 6 luni de zile am muncit cât n-am muncit toată viaţa mea ca muncă fizică. Ne punea să facem bălegar, să cărăm, să descărcăm bălegar şi să facem ciuperci. Aveam tiparniţe de chirpici, cărămizi, lungi, aşa, cam atât de înalte. Bălegarul trebuia pregătit cu nisip, cu pământ, cu formol, cu var, trebuia amestecat cu toate astea. După aceea trebuia pus pe alee, dar aleile astea, gangurile care erau acolo erau lungi acolo, unde erau tunelele astea. Eu zic că erau de 300 de metri. Şi nu te lăsa, nu aveai voie, prima dată când făceau ciupercărie acolo, dădeau cu formol peste tot şi după aceea...şi n-aveai voie să laşi, trebuia să te speli pe picioare de formol şi var când intrai acolo, că altfel se infestau ciupercile. Şi cum cărai bălegarul, de aici şi până în fundul ăla, 300 de metri. Pe traseul ăsta nu trebuia să laşi jos targa asta de bălegar, decât acolo unde trebuia să o pui. Ca să ne fie mai uşor ne făcusem un fel de hamuri şi căram de dimineaţa până seara. Iar duminica, pe mine mă puneau la întreţinerea Jilavei - să tai iarbă, să tai pomi, lucruri din astea. Pentru că aveam cea mai mică pedeapsă, ziceau că nu fug. Ceilalţi aveau condamnări de 15, 20, 25 de ani, şi nu-i scotea aşa, la liber."

"Îmi dădea voie să primesc pachet de acasă. Aveam voie să trimit acasă o carte poştală şi să primesc un pachet de 5 kilograme. Maică-mea - Dumnezeu s-o ierte! - ştiindu-mă că sunt în Jilava şi cum este situaţia aici, a venit la închisoare să mă vadă. Nu aveam voie la vorbitor. Şi mi-a adus pieptarul ăsta. Nu avea voie să se apropie de Jilava mai mult decât trebuia. Au tras asupra ei cu puşca, ea s-a făcut că nu aude. A ajuns la poarta Jilavei şi a întrebat de mine. „Dacă el a trimis scrisoarea asta şi e aici, e sănătos, trăieşte? Atâta vreau să ştiu.” Şi ăia i-au zis: „Domne, ai auzit că am tras?” Zice: „Nu prea aud că sunt surdă, nu ştiu ce”. Şi i-a dat cojocul ăsta unui caraliu, care mi l-a dat. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că mi l-a dat! Era din piele albă. L-am îmbrăcat aşa pe piele şi am pus cămaşa cu mânecă pe deasupra, nu se vedea nimic. Nu m-am dezbrăcat de el până când am ieşit din închisoare, pentru că dacă mă vedea vreun deţinut, mă putea turna."