Am luat-o de la capăt totdeauna
Născută la 1 martie 1926, în Tighina, Basarabia. La cinci luni după naşterea sa, familia Evdochiei Tătaru pleacă în Bulgaria, unde se stabileşte în localitatea Turtucaia, judeţul Durostor (în 1913, după cel de-al doilea război balcanic, localitatea Turtucaia a revenit României). După cedarea Cadrilaterului (partea de sud a Dobrogei) către Bulgaria, în 1940, Evdochia Tătaru împreună cu părinţii şi cei cinci fraţi pleacă din Turtucaia, stabilindu-se în comuna Frecăţei, judeţul Tulcea. În 1946 se căsătoreşte cu Filip Tătaru şi, împreună cu soţul său, se mută în comuna Săcălaz, judeţul Timiş. După cinci ani de la venirea în Banat, timp în care familia Tătaru a reuşit să îşi întemeieze o gospodărie, în noaptea de 17/18 iunie 1951, Evdochia Tătaru, Filip Tătaru şi fiul lor în vârstă de 4 luni sunt scoşi din propria casă şi deportaţi (asemenea altor 44.000 persoane de pe o rază de 25 km de la graniţa României cu Iugoslavia) în Bărăgan, o zonă de câmpie aridă din sud-estul României. În ziua deportării, membrii familiei Tătaru sunt îmbarcaţi, împreună cu alte 5-6 familii, într-un vagon folosit pentru transportul animalelor, iar după aproximativ o săptămână, în care au trăit cu spaima că vor fi transportaţi în Siberia pentru că nu li se spusese absolut nimic despre locul deportării, sunt lăsaţi în comuna Zagna-Vădeni din judeţul Brăila. Aici li se permitea să se deplaseze numai pe o rază de 15 km (şi atunci cu permisiunea autorităţilor) (cele 18 localităţi nou-înfiinţate pentru deportaţi, funcţionând mai degrabă după modelul lagărelor). La sosirea în Bărăgan, familia Tătaru, ca şi celelalte familii deportate, a primit un lot de pământ, marcat printr-un ţăruş ce avea inscripţionat pe el un număr, pe care trebuia să îl desţelenească şi pe care trebuia să îşi ridice o casă. În primele zile, au stat sub cerul liber, apoi, pentru a se proteja de arşiţa soarelui au săpat un bordei în pământ. La scurt timp de la venirea în Bărăgan, au început să facă chirpici. Mai întâi au făcut chirpici pentru construcţia clădirilor publice, şi abia în luna octombrie a anului 1951 au început să facă chirpici şi pentru propria casă. Cei cinci ani petrecuţi în deportare au constituit pentru familia Tătaru, ca şi pentru toţi ceilalţi deportaţi, o adevărată luptă pentru supravieţuire datorită restricţiilor impuse şi neajunsurilor (deplasarea pe o rază de numai 15 km, hrana şi apa în cantităţi reduse, asistenţa medicală insuficientă etc.), cu atât mai mult cu cât în deportare Evdochia Tătaru a mai născut încă patru copii. În 1956, restricţiile domiciliare au fost ridicate, însă familia Evdochiei Tătaru, neavând unde se întoarce, a luat decizia să rămână în casa pe care cu greu o construise la venirea în Bărăgan. Însă, în 1962, autorităţile au hotărât să şteargă orice urmă a deportării. Familia Tătaru, ca şi celelalte familii rămase în Bărăgan, a fost evacuată din nou din casă. La scurt timp casele construite de deportaţi au fost demolate, iar terenul pe care se aflaseră acestea a fost arat. După plecarea din Bărăgan, familia Tătaru a reuşit să îşi cumpere un lot de pământ în Pipera, o comună din apropierea Bucureştiului, unde a fost nevoită din nou să ia viaţa de la capăt. După 1990, familia Tătaru a încercat să îşi recupereze bunurile care îi fuseseră confiscate în 1951, la deportare. A primit înapoi doar cele 5 hectare de teren agricol, însă casa şi terenul pe care se afla aceasta nu au mai fost recuperate.