Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Miltiade Ionescu (* 1924  †︎ 2008)

• s-a născut la 24 noiembrie 1924, la Galaţi

• în 1949, a abesolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti. După absolvirea facultăţii s-a angajat ca medic la prestigiosul Institut de Igienă şi Sănătate Publică, ridicat în anii interbelici sub auspiciile fundaţiei Rockefeller

• la 17 noiembrie 1951, a fost arestat sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă

• în aprilie 1952, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”

• în decembrie 1952, este transferat de la Baia Sprie la mina de la Cavnic

• la 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic

• după trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu

• în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani

• a fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie

• după eliberare, Miltiade Ionescu a reuşit să se angajeze într-un dispensar de la periferia Bucureştiului

• a decedat la 24 decembrie 2008.

S-a născut la 24 noiembrie 1924, la Galaţi, în familia comerciantului Constantin Ionescu.

A făcut şcoala elementară la Galaţi, apoi a urmat cursurile Liceului Militar din Târgu Mureş, până în 1940, când, în contextul începerii celui de-al doilea război mondial, s-a transferat la Timişoara, unde a absolvit în 1943. A intrat apoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1949. După absolvirea facultăţii, s-a angajat ca medic la prestigiosul Institut de Igienă şi Sănătate Publică, ridicat în anii interbelici sub auspiciile fundaţiei Rockefeller.

La 17 noiembrie 1951, sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului), Miltiade Ionescu a fost ridicat de acasă şi dus la Ministerul de Interne.

Aveam 27 de ani, neîmpliniţi încă (…)S-au prezentat doi civili la locul unde lucram, Institutul de Igienă din Bucureşti, din strada Dr. Leonte, eram angajat acolo ca medic. Şi au venit, s-au întâlnit… tot întrebau de numele meu… s-au întâlnit din întâmplare cu laborantul care lucra în acelaşi loc cu mine, şi care i-a îndrumat. S-au prezentat, mi-au spus cine sunt, de la Securitate (…), mi-au arătat o legitimaţie şi, fără prea multă discuţie, mi-au cerut buletinul şi au hotărât imediat şi sentenţios “Veniţi cu noi!”. Am coborât, că era la etaj… laboratorul, am coborăt şi jos am mers către o maşină unde mai exista un individ, era şoferul, şi m-au invitat să intru în maşină, mi-au aplicat o pereche de ochelari orbi, din aceia de… tablă, şi pe urmă am plecat.

(…)

Am ajuns la o destinaţie în Bucureşti şi mi s-a spus să cobor, nu mi s-au ridicat ochelarii de la ochi, m-au luat de braţ şi au început să mă … să mă conducă, şi-am simţit la un moment dat că intru pe un culoar şi, spre marea mea surprindere şi oarecum îngrijorare, călcam pe nisip. Şi-atunci, în mod firesc, am pus întrebarea ce clădire poate să fie în Bucureşti, unde pe jos este nisip? Ulterior am aflat că era Ministerul de Interne

 La scurt timp, după ce a fost identificat şi i s-au luat obiectele personale, a fost transferat la Rahova, unde a fost anchetat.

În decembrie 1951, a fost transferat la penitenciarul Jilava, unde a fost marcat de duritatea şi sadismul gardienilor şi de condiţiile improprii de detenţie.

Jilava, poate, din punct de vedere penitenciar, reprezintă chintesenţa, să zicem aşa, a recluziunii comuniste. Acolo erau unite şi întrunite toate elementele posibile de presiune asupra celui închis. Şi de-atunci mi-am dat seama cam care vor fi direcţiile de orientare în ceea ce va urma. A fost foarte, foarte grea perioada, şi se suporta cu mare dificultate, pentru că erau întrunite elementele a ceea ce mai târziu am numit eu “detenţia totală”; ăsta este nu numai un concept, ci este şi o realitate pe care au inventat-o comuniştii în materie de prizonierat, prizonierat prin… prin închidere. Aşa. Şi se suporta foarte greu, condiţiile erau foarte, foarte provocante, şi teribil de dificil de suportat, această apropiere forţată între oameni, care îşi etalau toate intimităţile, toate astea, devenea la un moment dat supărătoare, obsedantă. Nu vă mai spun capitolul celălalt, înghesuiala, eram unii sub alţii, încât şi spaţiul de sub ultimul prici era ocupat, aşa-zisa şerpărie, cu acea tinetă infernală unde se adunau dejecţiile ca să fie apoi evacuate zilnic de nişte cărători speciali. Ca o nuanţă de-asta de ilaritate, funcţia de cărător era un privilegiu acolo la vremea aceea, ca să ieşi pe sală şi să cari aceste vase, aceste tinete cu murdărie. În plus, geamurile erau bătute în cuie, nu se vedea nimic afară, aerul începea să vină atât de încărcat, încât simţeam nevoia – nu eu, mai puţin, dar ceilalţi, şi am asistat şi la spectacolul ăsta – treceau pe la uşă, unde era o crăpătură, şi încercau… se aplecau să respire aerul de pe culoar.

În aprilie 1952, după finalizarea anchetei şi a dosarului, membrii lotului din care a făcut parte Miltiade Ionescu sunt trimişi în judecată. Procesul este descris de către acesta ca fiind „o mascaradă”.

Procesul a fost de un anodin şi de-o lipsă de relief ce nu se poate imagina. Avocaţii, sigur, erau din oficiu, nu am vorbit niciodată cu avocatul înainte de proces, nici nu simţeam nevoia, este adevărat, şi într-o notă din aceasta tipică şi specifică proceselor comuniste s-a desfăşurat totul, pentru că acum deja aflasem că instanţa este numai o mis en scene, că nu instanţa este cea care judecă şi care dă sentinţa. Acestea erau deja hotărâte, lista cu pedepsele ajungea la complet, aşa că totul nu era decât o mascaradă care trebuia să umple golul ăsta al juridicului.

În urma procesului, Miltiade Ionescu a primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”. Colegii săi de lot au primit şi ei pedepse cuprinse între 10 şi 25 de ani.

După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie, unde deţinuţii erau obligaţi să muncească într-o mină de plumb. Aici, Miltiade Ionescu a lucrat ca medic în subteran.

Ei, şi a început viaţa de mină. Mie mi s-a spus, după ce am stat o zi-două, că voi lucra ca medic în subteran. Mina de la Baia Sprie, unde se exploatau metalele neferoase, în frunte cu plumbul, era o mină foarte veche, exploatarea data de pe timpul romanilor, şi avea douăsprezece orizonturi, adică douăsprezece nivele. Şi am fost numit medic de orizont la al doisprezecelea, tocmai jos. Şi am mers pe perioada aceasta mai… din punctul meu de vedere, ceva mai suportabil faţă de cei care efectiv luau parte la exploatare. Organizarea era foarte simplă, totul era făcut de deţinuţi, dar controlul şi îndrumarea aparţinea civililor, erau ingineri şi maiştri civili care intrau în fiecare zi ca să verifice, eventual să dispună şi aşa mai departe. În sfârşit, am stat perioada asta, când ne-am acomodat şi cu viaţa asta de mină, nu existau sărbători, mâncarea era ceva mai consistentă, mai acătării, să zicem, exista şi un aşa-zis magazin, de unde puteai, pe baza unei cartele ce se primea lunar şi care reprezenta, chipurile, o retribuţie dată de Ministerul Minelor către Ministerul de Interne, era salariul, şi din salariul acesta o cotă revenea deţinuţilor, care îmbrăca aspectul unei cartele, şi pe cartelă puteai să-ţi cumperi diverse, foarte puţin, de altfel, fiindcă preţurile erau uluitoare; mai mult toată lumea tăbăra pe ţigări – ăsta era articolul cel mai solicitat şi mai consumat.

În decembrie 1952, 200 de deţinuţi politici de la Baia Sprie au fost transferaţi la mina de la Cavnic. Între aceştia se afla şi Miltiade Ionescu, care a fost desemnat de conducerea lagărului în postul de „medic de cabinet”.

La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic.

Ideea evadării a fost a unuia dintre noi, de care dumneavoastră aţi auzit, Ion Ioanid, era cel mai insistent în materia asta; adică pentru el evadarea era una din năzuinţele la care nu putea renunţa sub nici o formă. Şi a reuşit să ne contamineze şi pe noi, ceilalţi. Bineînţeles că şi-a ales oamenii cu foarte, foarte multă grijă şi cu mult discernământ, pentru că pericolul era imens, vă daţi seama ce-ar fi fost dacă se deconspira sau se afla, comuniştii nu glumeau în materie şi pentru ei a te extermina era ceva practic la ordinea zilei, nu… nimic… nici un eveniment deosebit. Şi de la dânsul ne-am contaminat şi după ce-am luat legătura, ne-am selecţionat şi apoi a urmat perioada informativă, a strângerii de date, ca lucrurile să poată merge cum trebuie… (…) Punctul meu de vedere, la care ţin mult de tot, este că această evadare nu a fost o goană după recăpătarea libertăţii. Pentru că lagărul mare care era afară nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza şi ne preocupa pe noi, şi că sensul şi substratul acestei evadări a fost poate altundeva, lucru pe care de fapt l-am discutat: am vrut şi noi o dată, în teroarea şi-n spaima aceea care domnea peste tot, mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuşi acest ermetism comunist, pe care l-au practicat aşa, cu foarte mare succes, nu este chiar total. Şi ca această evadare să se transforme într-o acţiune mai mult de protest, decât ca noi să ne redobândim libertatea, pentru că şi aşa ştiam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea.

După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.

După ce au fost capturaţi, Miltiade Ionescu şi Paul Iovănescu, au fost duşi mai întâi la sediile Securităţii din Baia Mare, apoi din Satu Mare, Sighet şi, apoi, au fost duşi la Oradea, unde avea să se desfăşoare şi procesul. Detenţia în penitenciarul din Oradea şi-a pus din nou amprenta asupra lui Miltiade Ionescu.

…am ajuns la penitenciarul din Oradea. Începe cea mai sinistră şi mai cruntă perioadă din detenţia noastră. Închisoarea din Oradea, de tip vechi – pecetea timpului se putea observa fără prea multă insistenţă – aşa, era la vremea aceea condusă de un comandant cu gradul de căpitan care se numea Tilici şi, cum aveam să constatăm mai târziu, individul, în afară de o monumentală prostie, mai dispunea şi de o răutate pe măsură, şi condiţiile, care şi aşa, obiectiv vorbind, erau foarte greu şi dificil de suportat, se amplificau în nocivitate datorită acestui individ care îşi formase şi subalternii în acelaşi spirit, pe aceeaşi direcţie. Nu vă spun, clădirea era cu nişte coridoare sinistre, de o parte şi de alta celule, celule foarte mici, şi bineînţeles, prima remarcă pe care am făcut-o, că nu exista nici un sistem de încălzire, asta este realitatea. Cum aveam să constatăm după ce ne-am instalat, căldura, soba, una mare, de tuci, era pe sală, pe coridor, şi focul se făcea numai pe coridor, pentru pază, pentru gardienii de serviciu, şi în celulă nici un fel de încălzire.

În primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.

Trebuiau, toţi cei care se eliberau, să treacă într-o sală. Şi se aşezau la o masă, acolo, pe scaun, şi li se punea o foaie de hârtie în faţă, şi domnul comandant ne explica despre ce este vorba: să dai şi să semnezi o declaraţie prin care te obligai şi te angajai că nu vei dezvălui şi nu vei spune nimănui ce s-a întâmplat, ce oameni ai întâlnit pe parcursul închisorii, care au fost evenimentele. Bun. Şi m-am aşezat acolo (…) Când am văzut şi am luat cunoştinţă de ce era trecut pe document, m-am ridicat imediat şi am vrut să plec. Şi ăsta, uimit, comandantul, zice: “Dar…, zice, Dumneata?” “Păi, zic, eu plec.” “Păi cum, cum asta, plec?” “Plec, dom’ne.” “De ce?” “Pentru că nu sunt de acord cu… cu ce mi-aţi pus acolo în declaraţie... Cum adică nu eşti de acord?” “Simplu, nu vreau să semnez.” “Păi de ce?” “Ştiţi de ce? Pentru că eu cum trec de poarta închisorii încep să vorbesc, şi de ce să mă ai la mână mereu, nu? Că asta sugerează şi nişte sancţiuni; aşa că prefer să n-o semnez.” Şi-atunci imediat a schimbat: „Nu, că să vezi, că este o simplă formalitate, că e ceva care e obligatoriu pentru toţi…” I-am spus “Domnule, ştii ce se întâmplă? Nu mă interesează nici interpretarea, nici asigurările dumitale. Eu nu semnez! Nu v-am obligat şi nu v-am rugat eu să mă eliberaţi, aşa că nu mai îmi puneţi şi condiţii acuma.” Şi (râde) mi-am pus mâna pe bagaj să plec. “Nu, nu, nu, zice, stai, stai, stai, stai.” “Domnule, zic, nu semnez, gata.” Şi n-am vrut să semnez. “Ei, zice, bine, treci… treci acolo.” Şi ăilalţi erau puţin cam uimiţi, ştiţi? Se punea problema, zice: “Dom’ne, ce mai vrea şi ăsta acuma, când am ajuns la eliberare, mai face aici demonstraţii.” Dar nu era adevărat; eu spuneam exact ceea ce simţeam…

După eliberare, Miltiade Ionescu a reuşit să se angajeze într-un dispensar de la periferia Bucureştiului.

…am venit la Bucureşti, m-am dus la oficialităţi şi mi s-a dat un post de medic, de data aceasta medic stagiar, prima treaptă, ca şi cum aş fi fost tânăr absolvent de facultate, şi am nimerit la o policlinică în Bucureşti, cred că un dispensar care era tocmai spre comuna Jilava.

După eliberare, Miltiade Ionescu a fost chemat de mai multe ori la Securitate pentru a da declaraţii.

În 1970, acesta a dat în judecată statul român pentru a obţine daune pentru perioada în care a fost închis.

După 1990, Miltiade Ionescu a fost membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. El a decedat la 24 decembrie 2008.