"… punctul meu de vedere, la care ţin mult de tot, este că această evadare nu a fost o goană după recăpătarea libertăţii, pentru că lagărul mare care era afară nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza şi ne preocupa pe noi. Sensul şi substratul acestei evadări a fost poate altundeva: am vrut şi noi o dată, în teroarea şi-n spaima aceea care domnea peste tot, mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuşi acest ermetism comunist, pe care l-au practicat aşa, cu foarte mare succes, nu este chiar total şi ca această evadare să se transforme într-o acţiune mai mult de protest, decât ca să ne redobândim noi libertatea, pentru că şi aşa ştiam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea."
"…vă dau un alt exemplu care mi-a fost teribil de ilustrativ pentru sadismul gardienilor. La Aiud, când sosea aşa-zisa mâncare, ea venea adusă de nişte cărători de la bucătărie, în ciubere, şi era lăsată pe culoar. Gardianul ăla, unul în special, era atât de bine pus la punct încât folosea toate mijloacele ca să poată să-i incite pe deţinuţii din celulă, care erau flămânzi, şi care cunoşteau perfect de bine toate zgomotele ce intră în procedura aceasta de aducere şi de împărţire a mâncării. Şi el încerca să prelungească chinul deţinutului. Am stat cu deţinuţi care în momentul în care se auzea primul zgomot de depunere a hârdăului, a ciubărului, şi până venea la uşă să deschidă vizeta aia să-ţi dea mâncarea, stătea cu urechea aşa lipită de de uşă şi nu se mai dezlipea, atâta îl interesa fiecare zgomot. Şi bineînţeles că şi transmitea celorlalţi ce se întâmpla: „Uite, acuma au ridicat ciubărul; uite, acuma au luat-o pe culoar, vin, sunt la celula nu ştiu care…” Prin urmare, toată povestea asta gardianul o intuia, şi prelungea cât mai tare perioada pentru ca să se obţină maximum de suferinţă pentru nenorocitul ăla care abia aştepta să-i vină şi lui rândul la mâncare."
"… nu vă mai spun despre duritatea gardienilor, care în afară că se adresau numai cu invective şi cu insulte, nu erau dispuşi niciodată să-ţi facă vreun serviciu. Am asistat şi la situaţii de felul următor: s-a bătut în uşă foarte insistent pentru că unuia dintre deţinuţi îi venise rău. Şi a sosit gardianul, a deschis vizeta aia mare şi a întrebat: „Ce vreţi, bă?” “Păi, e la noi unul care trage să moară.” „Lasă-mă, că n-am timp!” Şi a închis. Bineînţeles că cel care vroia să vină cineva să vadă ce-i cu respectivul a revenit, şi-a bătut din nou. Atunci s-a deschis uşa iar, aşa, trântită de perete, şi gardianul, furios şi încrâncenat, zice: „Ce vrei, mă, banditule?” „Păi, uite, domnule, v-am spus, omului îi e rău.” Zice: „Lasă-l să moară, că de-aia sunt pus eu aici! Eu ce crezi că păzesc?” Deci cam aşa se petreceau relaţiile la nivelul respectiv, în afară de faptul că se mai aplicau şi pedepse corporale, adică bătaia."
Întotdeauna am avut o convingere nestrămutată că în ce am intrat nu este ceva întâmplător şi că traiectoria pe care mă mişc este poate cea indicată...
Miltiade Ionescu
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
Stáhnout obrázek
S-a născut la 24 noiembrie 1924, la Galaţi, în familia comerciantului Constantin Ionescu.A făcut şcoala elementară la Galaţi, apoi a urmat cursurile Liceului Militar din Târgu Mureş, până în 1940, când, în contextul începerii celui de-al doilea război mondial, s-a transferat la Timişoara, unde a absolvit în 1943. A intrat apoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1949. După absolvirea facultăţii s-a angajat ca medic la prestigiosul Institut de Igienă şi Sănătate Publică, ridicat în anii interbelici sub auspiciile fundaţiei Rockefeller.La 17 noiembrie 1951, sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului), Miltiade Ionescu a fost ridicat de acasă şi dus la Ministerul de Interne, apoi la Rahova, unde a fost anchetat. În decembrie 1951, a fost transferat la penitenciarul Jilava.În urma procesului, desfăşurat în aprilie 1952, Miltiade Ionescu a primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale“. Colegii săi de lot au primit şi ei pedepse cuprinse între 10 şi 25 de ani.După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie, unde deţinuţii erau obligaţi să muncească într-o mină de plumb. Aici, Miltiade Ionescu a lucrat ca medic în subteran.În decembrie 1952, 200 de deţinuţi politici de la Baia Sprie au fost transferaţi la mina de la Cavnic. Între aceştia se afla şi Miltiade Ionescu, care a fost desemnat de conducerea lagărului în postul de „medic de cabinet“.La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.După eliberare, Miltiade Ionescu a reuşit să se angajeze într-un dispensar de la periferia Bucureştiului.După 1990, Miltiade Ionescu a fost membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. El a decedat la 24 decembrie 2008.
