Cum aţi ajuns să fiţi arestat?
Noi, băieţii din liceul meu, am fost şi la manifestaţii anticomuniste, era un grup condus de Sebeşan, unu’ dintre noi. Ne-am constituit într-o organizaţie, în gândirea de bază că dacă americanii încep un război cu ruşii, să participăm în lupta de gherilă. Unu’ dintre noi a şi luat legătura cu ăia din munţi. Nu s-a ajuns până acolo, pentru că ne-au arestat, ne-au dibuit; noi eram fără experienţă, dar eram trup şi suflet cu ţara noastră. Şi ne deranjau ruşii, mai ales, aşa că ne-am constituit în expectativă într-o organizaţie subversivă. Unu’ a vorbit, n-a ştiut cu cine vorbeşte şi de-acolo lanţu’ slăbiciunilor... ne-a arestat.
La Securitate am fost în celulă cu unu’ dintre şefii serviciului secret de pe timpu’ lu’ Antonescu, deci o goangă mare şi cu experienţă multă. Anchetatorii erau sârbi atunci, una bătea la testicule – Vida, Vidosava. Au umblat de-ai noştri să o prindă, da’ a tulit-o în Serbia. Nu au apucat să o prindă, aşa cum nici eu nu l-am prins pe Nicolschi, când eram la fără frecvenţă în Bucureşti şi l-am văzut undeva în centru. Era ceva facultate, o zonă aglomerată, în orice caz, şi l-am pierdut. El a venit la 4-spital când eram toţi umflaţi acolo. Şefu’ camerei ne zisese: „Care va fi întrebat, zice că a căzut din pat, clar?”. Nicolschi ne-a întrebat: „Ce se întâmplă, mă, tu de ce eşti umflat?”. „Am căzut din pat”. Ălălalt la fel: „Am căzut din pat”. „Toţi aţi căzut din pat?”. „Toţi, toţi!”. Deci mi-a rămas întipărită în memorie figura lui. Şi-atunci l-am căutat pe unul mai dârz şi i-am zis: „Hai mă, să-i tragem o bătaie, mama lui de tâlhar”. Şi vreo trei sau patru zile am pândit, dar n-a mai apărut pe-acolo.
Vă expuneaţi unui risc foarte mare dacă îl băteaţi pe Nicolschi pe stradă.
Nici un risc n-ar fi fost mare! În mintea de-atuncea, bineînţeles. Ăsta cu care vorbisem despre Nicolschi fusese un băiat activ, care ştiu c-o rezistat la bătăi pe la 4-spital, că asta ne-a caracterizat pe noi: cine-a rezistat şi cine nu. Şi-acolo o rezistat cine era obişnuit cu bătaia. De exemplu, eu am făcut box: doi ani, da’ a fost destul ca să ştiu să mă apăr, că de dat nu puteam să dau, că-mi apărea moartea în faţă. În schimb, l-am privit fioros pe un dobitoc şi m-am apropiat un pas de el şi-atunci a întors cureaua şi uitaţi aici semnu’: mi-o intrat cuiu’ de la cataramă în obraz şi-atunci am speculat momentul şi m-am frecat până toată faţa mi-era plină de sânge. În cele din urmă unul a zis: „Lasă-l în mă-sa, mă, nu vezi că-i plin de sânge?”. Deci speculai fiecare moment aşa.
Cum erau bătăile din Piteşti?
Când eram în centrul celulei 4-spital vedeam cum câte unu’ tot tremură în timp ce-l interoga dobitocu’ ăla de Ţurcanu sau alţii. La mine, de exemplu, era unu’ Bogos Tată-su o fost prefect de Suceava, deci era de familie bună, oareşicum, şi el se vedea că-i fals. Nu putea să se ascundă, ştii? Mimica-l trăda. Trebuia să stăm în şir şi ei ne băteau cu cureaua la faţă: „Spune, banditule!”. Da’ se vedea pă el că îi forţat, nici nu dădea cu putere. Ăla care mi-o străpuns faţa era un dobitoc sadic din naştere. La Canal săpam un şanţ şi el, fiind brigadier, s-a aşezat în capu’ şanţului şi privea ostentativ. Mi-o străfulgerat şi mie ideea să intru la brigada de criminali, având hârleţu-n mână, că-ţi dai seama că puteam să-l omor. Şi-am mulţumit lui Dumnezeu dup-aia în gândul meu că m-am putut abţine. Că dup-aia văzând că-l privesc fix şi-am ridicat hârleţul, a-ntins-o rapid de-acolo. Îs momente critice în viaţa unui om, situaţii din astea deosebite, când nu ştii ce să faci şi iei hotărâri rapide: poţi să iei şi hotărâri pripite şi, uite, se poate întâmpla aşa ceva... Nu-i bine, trebuie să te abţii cât se poate.
Să revenim puţin la arestarea dumneavoastră. Aţi fost în lot cu domnul Sebeşan?
Nu, eu n-am fost cu el, noi am fost o organizaţie mai mică, „Brigăzile albe” i-a zis.
Cine a fost şeful de lot la proces?
Popescu Gheorgheşi Leonida Titus de la Iaşi – amândoi au devenit torţionari. Popescu o fost împuşcat cu lotu’ ăla la Jilava. Ăsta era foarte inteligent, poate cel mai inteligent din clasă, da’ o avut o educaţie unilaterală: învăţat şi atât. Deci n-o ştiut nici un fel de sport şi n-a rezistat la bătăi.
Deci a cedat în urma torturilor?
Da, sigur. Leonida era un băiat cu spirit practic, dar... Nu ştiu unde am întâlnit pe unu’ care-a fost cu el în lot şi mi-a zis: „Domnu’ Plapşa, tineţi minte, nu e cazu’ să-l condamnaţi pe Titus”. „Lasă-mă-n pace” – că io nu ştiam cu cine vorbesc. „Nu mă-nveţi tu pe cine să condamn şi pe cine nu”. „Nu, da’ eu vă spun. El a fost anchetat de un evreu care l-o făcut zob: de trei ori a fost adus în cearşaf ud în celulă în timpul anchetelor”. Deci cred că i-a intrat frica în oase la Securitate şi de-aia s-a afiliat rapid la Ţurcanu.
Cam câţi oameni erau în echipele lui Ţurcanu?
Aproximativ 12. Ăştia apăreau în scenă în diferite camere. Erau mai mulţi, probabil, dar 12 ştiu sigur că erau.
Şi au acţionat mai mult din proprie iniţiativă sau fiind foarte influenţaţi de Ţurcanu?
Păi foarte influenţaţi, sigur. Şi formaţi de Nicolschi, fiindcă ăsta le-o insuflat sistemul de tortură şi de gândire a lu’ Makarenko.
De exemplu io îl tot contraziceam pe Ţurcanu. Odată la masa de operaţie am fost scos cu unu’ Barzu, tot din organizaţia mea: „Ia spune tu mie, măi Plapşa, ce ştii despre acest lungan?” – ăla era unu’ de doi metri. Şi zic: „Nu ştiu nimic”. „Cum pizda mă-tii nu ştii nimic, că ţi-o fost coleg de liceu?”. „O”, zic, „liceu-i mare, noi am fost patru clase paralele”. „Ia spune tu, lungane, ce ştii despre Plapşa, că văd că el nu ştie nimic despre tine”. „Nu ştiu, dom’ Ţurcanu, ce să spun, minciuni?”. Şi, mă rog, l-a chemat la administraţie şi s-a diluat treaba, dar i-a rămas în cap că io-am zis: „Nu ştiu, io-am fost membru periferic”. „’Tu-ţi periferia mă-tii, ti-nvăţ io periferie pi tini!”. Şi, bineînţeles că am fost la poceală, da’ nu m-a impresionat.
A insistat şi odată m-a chemat la camera de bombardament, cum îi ziceam noi, unde bătea şi lua declaraţii. M-a sucit, m-a învârtit, dar n-am vrut să recunosc. Ăilalţi declaraseră că noi am avut un profesor Oancea, care ştia că la un moment dat am vrut să atacăm un avion la Moşniţa. Da’ noi ce-aveam: trei pistoale şi dinamită (râde – n.n) – eram copii cu gândire şubredă, dar curajoasă. „Eu nu ştiu, dom’le. Ăia au fost în A probabil”. „Păi tu în ce pizda mă-tii de clasă ai fost?”. „Io-am fost în C” (or, şi eu fusesem în A). „Te-nvăţ io minte pi tini”. Şi-atuncea m-a luat, era croşeist bun, dar eu mă mai feream: „Nu te feri!”. „N-o să stau eu!”. Ştii? Adică tot curajos am abordat discuţia. Şi mi-a prins un croşe’ semiupercut, care m-a doborât din picioare, iar în cădere am dat cu tâmpla de o masă şi am fost knock-out. O zis: „Ce, nu mai ştii nimică?”. „Nu, că io-am fost membru periferic”. „Futu-ţi periferia mă-tii, te-nvăţ io periferia pe tine”. La un moment dat: „Ba da, ştiu! Coloana germană a trecut prin satul meu natal, Bucovăţ, când s-a retras şi de acolo am eu pistolu’. Ştiu că unu’ din sat a avut mitralieră sub claia de paie”. „Şi-asta nu-i important, dobitocule? Ia să scrii imediat. Cum îl chema?”. Zic: „Ionaş Ion” – era unu’ care-o murit pe front. El a crezut că a realizat mare lucru, dar Securitatea a verificat şi probabil l-or certat, că m-o apostrofat şi el pe mine cu croşeul ăla puternic: „Să nu mai minţi în chizda mă-tii de bandit”. „Ba o să mint în continuare, că n-am ce să mai spun!”. A înregistrat că n-am ce să mai spun şi asta era important, că mai erau şapte nedeclaraţi, pe care doar eu îi ştiam.
Mă autoadmir că i-am răspuns bine lui Ţurcanu când a zis: „Să nu mai minţi, paştele mă-tii!” Io ar trebuit să tac sau să spun: „Nu mai mint, dom’le”, dar i-am zis: „Ba mai mint! Că nu mai pot să rezist. Dumneavoastră mă bateţi şi eu nu mai am ce să declar”. Şi-atuncea am declarat de Ionaş (râde – n.n.)
Trebuia să spuneţi ceva.
Da, ca să scap, să nu îl declar de profesoru’ Oancea. Iar povestea asta cu Ionaş i-a absorbit atenţia: „Cum pizda mă-tii, ăsta nu-i lucru important, mă? Imediat să scrii!”. Apoi Securitatea a depistat că Ionaş era mort pe front. Trebuia iute să te prinzi ce trebuie să faci, că nu-ţi dădea timp de gândire. Deci el era un anchetator bun şi depista minciuna.
Dar bănuiesc că a trebuit să declaraţi ceva şi la anchetele de la Securitate.
Jos pălăria în faţa căpitanului Adam, care-a fost român. Când am mers jos, bubuit puţin, da’ nu mult, sârbu’, adjunctul lui, i-a zis: „Căpitane, dă-mi-l mie în căsătorie, că spune şi laptele ce l-o supt de la mă-sa!”. Şi Adam: „Gura! Io decid ce să facem!”. Apoi către mine: „S-o’ declarat nişte treburi şi tu nu recunoşti”. „Păi nu recunosc c-am dat pistolu’ pentru organizaţie, eu l-am dat să mi-l repare Murărescu”. Mi l-o adus pe Murărescu la confruntare, probabil ca să evite bătaia sârbului. Io am crezut că putem discuta ca la târg: „Mă dobitocule, ţi-am dat pistolu’ să-l repari, nu-ţi aduci aminte?”. Şi o dat cu el de zid: „Care-i adevăru’?”. „L-o dat pentru organizaţie” – idiot. „Ai auzit, mă? N-am nevoie de declaraţia ta, că trei au declarat deja. Duceţi-l jos, că-i vine lui mintea la cap”.
Deci am scăpat datorită lu’ Adam, că n-o insistat; cred că dacă insista, mai spuneam câte ceva aşa, dar n-o fost nevoie. În rest, am recunoscut ce se ştia deja, că asta am şi discutat noi înainte de a fi bătuţi la 4-spital ca, dacă nu putem rezista, să spunem la anchetă ce-am declarat la Securitate. În ce măsură s-a respectat asta de către fiecare... nu ştiu. Sigur, fiecare în limita rezistenţei lui fizice şi psihice.
Cât timp vă trebuia să vă reveniţi după o bătaie?
Domne, mie nu-mi trebuia mult, pentru că la box doar primii zece pumni în cap te impresionează. M-au pus în mijlocul camerei 4-spital, care avea vreo 16 metri pătraţi. De acolo vedeam cum se comportă fiecare. Majoritatea nu erau obişnuiţi cu lovituri sau cu presiuni fizice şi cedau. Majoritatea, zic, că unii – toată admiraţia. A fost unu’ slăbănog pe care atâta l-a bătut până a înnebunit. I-am zis lu’ Sebeşan: „Mă, uite cum rezistă lunganu’”. Era din Suceava, ca şi Ţurcanu, şi îi răspundea mereu: „Mă dobitocule, tu nu-ţi dai seama că ăştia te folosesc şi p-ormă te aruncă la lada cu gunoi, unde meriţi tu să fii?”. Îl bătea groaznic. Domne, nu a cedat, adică a mers pe linia lui de gândire, ceea ce până la urmă a fost o prostie, pentru că a înnebunit şi striga noaptea: „Cucuştica! Cucuştica! Cucuştica!”. Dup-aia l-au scos la infirmerie şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.
Era posibil să te prefaci că eşti nebun?
Nu, el nu s-a prefăcut, că l-a bătut de mai multe ori.
Dar în general nu era posibil să simulezi ca să scapi de bătaie?
Nu, nu, nu. Ţurcanu era psiholog bun. Era destul de deştept şi o fi fost şi instruit de securişti, de Nicolschi şi alte cadre superioare trecute prin filiera sovietică. Că acolo o făcut şcoală şi-a fost făcut şef când a venit în ţară. Când am fost în mijlocu’ camerei 4-spital, o vreme şi mă uitam şi mă gândeam: „De ce n-am făcut aşa?”. Ştii, c-am avut timp de gândire. Şi mi-am dat seama că majoritatea aveau o construcţie mai slabă. Unu’ singur am văzut mai rezistent, urmă am aflat c-a făcut karate. No, şi ăsta după ce era lovit, se scula şi iară îl lovea... S-o plictisit lovindu-l Ţurcanu.
Era mare ca statură Ţurcanu?
Aşa, cu juma’ de cap mai scund, dar mai lat. Şi hrănit.
El era hrănit separat?
Absolut, sigur că da, era hrănit special. Înainte de-a-l face şef la tăbăceală, cum i-am zis noi la tăbăcărie, era planton pă coridorul ăla de la etaj, deci era hrănit ca lumea. Şi camera era supravegheată: mereu se îndrepta înspre uşă, probabil spre vizetă…
Veneau să-l ajute?
Da, da. Era organizată bine acţiunea, bestial. Dar nici nu te-ai aşteptat la altceva de la asemenea oameni. Că, de exemplu, odată când m-au chemat la Securitate după ce-am ieşit, m-au lăsat în cameră cu un dobitoc care n-avea nici un procedeu de securist; un bou. Şi nu ştiu ce-o zis: „’tu-ţi mama ta, că tot bandit ai rămas”. „Ce?”. Am început să urlu eu. „Cum îţi permiţi?”. Imediat a apărut un altul, care supraveghea tot ce se întâmpla acolo şi-a deschis uşa: „Dobitocule, ieşi afară, vin-aici, nu eşti bun de nimic!” (râde – n.n.) Eu le-am spus: „Ştiu ce urmăriţi, asta nu se va întâmpla. Altceva, orice, da’ aşa ceva nu fac”. Şi n-au ripostat dur, adică au vrut să mă înfricoşeze, sigur, dar fără „procedeul 4-spital”.
Ştiţi ceva despre prima bătaie din Piteşti?
Numa’ din auzite, vag. Bătaia a fost provocată, după câte ştiu eu, de Dumitrescu, directoru’ de la Piteşti. El i-a provocat să se bată între ei şi am auzit că s-au folosit răngi, da’ de unde răngi – asta nu mi-am dat seama.
Probabil că le-or fi dat gardienii.
Da, probabil, probabil. Iar gardienii or participat la bătăi. Era unul Lăzăroiu – o bestie. Trei gardieni cu centiroanele.
Cu curelele.
Da, da, da. Ne-au bătut cu ele şi dup-aia s-a generalizat metoda, numa’ că torţionarii noştri n-aveau curele. Aicea pe faţă am semn de bună purtare, pentru că l-am privit pe dobitocu’ ăla. Mă, şi mi-o scăpat din mână de trei ori – îi timişorean. Prima dată l-am depistat în tramvai, eu eram în remorcă şi el era în faţă. Am urmărit atent unde se dă jos, la primul pod după Gara de Nord, unde era o cantină sau aşa ceva. Şi eu, bucuros că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, să-l umflu, nu mi-am dat seama că clădirea avea trei ieşiri şi-am umblat ca prostu’ până a scăpat. A doua oară stăteam de vorbă la farmacia din centru cu unu’ dintre-ai noştri şi odată văd că apare. „Bă”, zic, „ţine-mi geanta” – m-am repezit după el. La un moment dat văd că iese un poliţist, grad mare, cu şapte mii de decoraţii pă piept (râde – n.n.) Am zis: „Degeaba, nu-i loc de bătaie aicea”. Iar a treia oară a fost la ceva întâlnire la liceul „Loga”, şi-a fost şi el, că era logan, cu un an mai mic, mi se pare. I-am văzut figura şi zic lu’ alt coleg, care era coleg de bancă cu noi: „Ghighi, acuma vezi un meci frumos, imediat”. Deşteptu’ s-a dus, i-a spus şi-ăla a întins-o. „Mă”, zic, „unde mă-sa s-o dus, ăsta în budă nu-i, în sala de gimnastică nu-i, unde-i? Tu i-ai spus, dobitocule!”. „Mă, nu era cazul să ne dăm în spectacol aici, găseşti tu altă ocazie”. Şi mi-o scăpat de trei ori. N-am mai găsit altă ocazie, deşi ştiam zona unde locuieşte, am zăbovit pe lângă piaţa Lahovari... Mă rog, nu s-a întâmplat, poate că-i şi bine, şi rău, că el era cam pirpiriu şi la bătaie nu ştii ce iese.
Era posibil să rezişti bătăilor din Piteşti?
La Piteşti s-au încercat limitele fiecăruia, iar limita de rezistenţă depindea de la om la om. Degeaba făcea observaţie unul: „De ce nu i-ai dat cu paru-n cap?” (râde – n.n.) Păi, ţi-ai fi scris crucea.
Singura soluţie era să rezistaţi cât mai mult la bătaie.
Da, da, da. Şi psihic: să-ţi revii dup-aia. Că unii nu-şi reveneau, adică erau înfricoşaţi.
Dumneavoastră la ce vă gândeaţi ca să vă remontaţi psihic?
Eu am practicat autosugestia, adică repetând: „Nu mi-e frică! Nu mi-e frică!” – după ce repeţi de 200 de ori, ţi se imprimă în scoarţă certitudinea, nu impresia că e aşa. Şi asta m-a ajutat cumva, dar şi fizicu’ – făcând box, am rezistat la bătaie şi nu m-o impresionat.
Ce vârstă aveaţi când eraţi bătut la Piteşti?
20.
Cam ce greutate aveaţi atunci?
M-am cântărit odată şi-aveam 47 sau 46 de kilograme. Păi, la regimul ăla alimentar...