"Am ştiut că suntem depistaţi acolo de Securitate şi nu mai vroiam să stăm. Numa’ am avut nişte lucruri acolo, şi ne-am dus după lucruri. Şi ne-am dus noi cu grijă să nu ne vadă nimeni într-o noapte, şi când ne-am dus la cameră şi-am bătut la geam, şi-o ieşit gazda afară şi ne-o poftit înăuntru şi… nu mai ţâu eu minte ce-am vorbit cu el. Ş-o zâs să aşteptăm un picuţ că el să duce până afară. S-o dus, şi Securitatea era în şură, ne aştepta. Şi zice: „Veniţi în şură să vă luaţi lucrurile!” Şi, când ne-am dus în şură, am văzut numa’ – că eu am intrat prima –că s-aprind ceva lumini, şi cum era peretele la şură, aşa, erau înşiraţi aşa. Atâta am văzut, mai mult n-am văzut, că, prima cum am intrat şi s-au aprins luminile, pă mine m-o lovit. Ş-atunci n-am mai auzit nici împuşcături, dacă eu am fost inconştientă nu mai ştiu nimic. Când m-am trezit, ştiu că m-am trezit cu cătuşele pă mâini, şi fratele lu’ soţu’ era lovit, iar soţu’ era inconştient, era împuşcat. Ş-atuncea o avut ei o maşină, un Aro din ăsta, sau ce maşină avea ei acolo, şi ne-o urcat în maşină şi ne-o dus la Beiuş."
"În ’50, într-o seară, ne-am trezit cu o grămadă de civili şi cu şeful Ocolului. Sara. Şi o zâs cătră soţu’ să îi deie arma, că avea armă. Eu nici nu bănuiam atuncea că ceva s-o întâmplat. Ştiam eu de ăştia că vin pă la noi, da’ nu ştiam ce-o făcut. Numa’ pă urmă mi-o povestit ce-o făcut. Şi, cum aveam noi trei camere, s-o dus spre camera din spate, o zâs că se duce să aducă arma. Şi, cum era un geam acolo cătră pădure şi cum era noapte, el şi-o luat armele care le-o avut acolo şi o sărit pe geam. Şi ăia aşteptau în prima cameră să vie soţu’. Soţu’ n-o mai vinit. Şi până când ei s-o trezit, el o fost departe. Unde să mai meargă noaptea? Şi-atuncea, ei ne-au luat, pă socru-meu şi pă mine, şi ne-au dus la Câmpeni. „Să-mi spui unde s-ascunde soţu’!” „D-apăi ce, zâc, dă unde să ştiu eu unde s-o mai ascunde.” Că dă unde să ştiu eu unde s-ascunde, no! Da’ eu ştiam că ăştia-s p-acolo pă lângă noi, grupu’ Şuşman, şi ştiam că s-o dus la ei, da’ n-am spus. Cum să spui?! Ş-amu, m-o ţinut vreo două zile."
"I: In the fall of 1951, my husband's brother, after being beaten up by the Securitate, told them where we were. The people from the Securitate in Cluj came with him to Dealu Botii - I don't know how many they were. They handcuffed him and sent him to us, to the shelter, to urge us to hand ourselves in. When they let him go, he managed to break the handcuffs of his wrist, that's how strong he was. He came to the shelter where we were, and told us: „Brother, give me your gun, we're surrounded! I will not hand myself in alive, that's what he said, they beat me up so bad!".
R: What was his name?
I: Oneţ Roman, they were brothers only on their mother's side. We went out of our hiding. He told us where there were more of them. The house was surrounded. Towards Răchiţele there was a field and a bit further away the forest. There was only the field. We sneaked under the edge of the roof into the barn, and his brother said to us: „I'll run first and support you. And when I get to the edge of the forest, I'll cover you. Then - with handcuffs on his wrist, because he could only break the handcuffs off one arm - he took my husband's weapon, a ZB rifle, and ran to the edge of the forest. When he got there, my husband and I ran away as well. I'm telling you, I could hear the hissing of the shells next to me. I didn't think it was possible not to be hit. After I got to the edge of the forest, I checked to see if I wasn't pierced."
Dacă n-ar fi existat speranţa, te-ai fi lăsat să mori…
Lucreţia Jurj în 1964, la scurt timp după eliberare
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
Stáhnout obrázek
Născută la 2 octombrie 1928, în satul Scărişoara Nouă, comuna Pişcolţ, judeţul Satu Mare. Din cauza refugiului din timpul celui de-al doilea răbzoi mondial, Lucreţia Jurj a absolvit numai şase clase primare.
În 1947, s-a căsătorit cu pădurarul Mihai Jurj.
Din 1948, în Apuseni, în regiunea Huedinului, a început să activeze unul dintre cele mai longevive grupuri de rezistenţă armată anticomunistă din România. Acesta a fost iniţiat de Teodor Şuşman, un ţăran înstărit din comuna Răchiţele, judeţul Cluj, simpatizant al Partidului Naţional Liberal, care intrase în conflict cu Partidul Comunist imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial. Fugit în munţi, acestuia i se alătură şi trei dintre fiii săi: Teodor junior, Visalon şi Traian.
La începutul activităţii grupului, Mihai Jurj, care era prieten al fraţilor Şuşman şi al tatălui acestora, i-a adăpostit şi i-a ajutat cu alimente şi medicamente.
În august 1950, în urma trădării şefului ocolului silvic, Lucreţia Jurj a fost arestată, dar soţul său a reuşit să fugă în munţi şi s-a alăturat fraţilor Şuşman. Eliberată după câteva zile, a continuat să aprovizioneze partizanii cu alimente, şi, în octombrie 1950, bănuind că va fi din nou arestată, s-a alăturat şi ea grupului în care se afla soţul său, luptând împreună cu acesta până în 1954. În august 1954, în urma unei confruntări cu Securitatea, la Sudrigiu-Apuseni, Mihai Jurj a fost ucis, iar Lucreţia Jurj a fost rănită şi, apoi, arestată. În 1955, a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru „uneltire contra ordinii sociale“ (209 c.p.), pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică. După ce a trecut prin penitenciarele Oradea, Mislea, Jilava, Miercurea Ciuc, Cluj, Văcăreşti, a fost eliberată la 23 iunie 1964 prin graţiere.
După eliberare, Lucreţia Jurj şi-a stabilit domiciliul la Turda, unde locuiau fraţii săi. În 1967, s-a recăsătorit, cu Grigorie Costescu şi s-a mutat la Cluj. A reuşit să se angajeze la Fabrica de Tricotaje, pe postul de confecţioneră.
Lucreţia Jurj a murit la Cluj, în anul 2004.
